”Când e la muncă, jurnalistul nu are preferințe în materie de politic, simpatii religioase și uită de stereotipuri. Presa nu urăște, nu ghicește și nu omite.”

Prinsă între numeroase materiale care iată-iată trebuie să apară pe post, îmi amintesc adesea cu nostalgie de Școala de Studii Avansate în Jurnalism. Nu este o excepție nici ziua de astăzi. Retușez probabil cel mai important material pentru această săptămână și, deși va mai fi recitit de vreo zece ori până să vadă lumina tiparului, îs oarecum rușinată de fiecare dată când identific rătăcită în text vreo calchiere din rusă sau (oh, nu!) o virgulă uitată între subiect și predicat. „Ce bine c-am văzut la timp. Dacă apărea așa, și-l vedea Cristina (n.r. - profesoara de stilistică din cadrul ȘSAJ) trăgeam rușinea o dată și pentru totdeauna”, m-aud spunând și respir ușurată. Nu țin minte vreodată să fi depins de părerea celor din jur, dar Școala de Studii Avansate în Jurnalism e un capitol aparte. Acolo am cunoscut oameni ce merită tot respectul. Ei au crezut în mine chiar și când eu încetam s-o mai fac. Au investit timp și-o vorbă bună pentru ca eu să devin cine sunt, astfel că ultimul lucru pe care aș vrea să-l fac ar fi să-i dezamăgesc.

Îmi amintesc ziua când am venit la admitere. Am strâns toată îndrăzneala, am pus-o în sân și în fața comisiei am zis că am câștigat recent Premiul tânărului jurnalist, dar vreau să fac mai mult pentru presa de la noi. „Să-i dau un plus valoare” - spunea economista din mine, proaspăt ieșită de pe băncile facultății. Am crezut atunci, și mai cred și acum, că Ziarul de Gardă e de departe una dintre cele mai bune publicații din Republica Moldova. „Vreau să fac ceva ce ar concura cu Ziarul de Gardă, de ce nu - ar fi mai bun”, am spus răspicat, chiar dacă în fața mea era și directoarea publicației, Alina Radu. Faptul că am fost admisă, o copiliță apărută de nicăieri cu tupeu cu tot, m-a surprins plăcut. În orice alt domeniu activasem anterior, știam că erau căutate persoane docile, iar spiritul de inițiativă era înăbușit din fașă, dar nu și aici. Atunci am înțeles că în următoarele zece luni eu și ȘSAJ vom face o echipă pe cinste.

Punctualitatea a fost primul lucru deosebit de util pe care l-am învățat. Până atunci nu mă prea gândisem cât de important e să respecți tot ceea ce înseamnă timp și termene pe care le-ai acceptat. Totuși la întâlnirile cu instructorii, nume notorii din presa de la noi, trebuia să fii orb ca să nu observi faptul că activează în condițiile unei agende arhi-încărcate. Respectă și vei fi respectat, nu mă lăsa să te aștept, predă materialele la timp și lucrurile vor merge ca pe unt. A devenit un mod de viață.

Tot la ȘSAJ am pus bazele primei mele agende cu date de contact, foarte importantă pentru un jurnalist care se respectă. E acel carnet care te scoate din orice belea în activitatea jurnalistică și, ce să mai, o sursă inepuizabilă de subiecte. Și azi mi se întâmplă ca răsfoindu-l, inima să-mi înceapă a bate în ritm alert. Zărind acolo vreun număr de telefon obținut cu greu, abia după ce am intrat în încrederea persoanei X sau Y, retrăiesc emoțiile care mă copleșeau când încercam să conving pentru prima dată pe cineva că anume eu sunt acel jurnalist de bună-credință în care poate avea încredere. Pe cât de greu mi-a fost să abordez persoane necunoscute pentru prima dată, pe atât de mândră mă simt că am reușit atunci să-mi depășesc limitele. Eu n-am avut îndrăzneala înnăscută, eu am învățat-o.

Înainte de ȘSAJ activasem în presă, dar, recunosc, abia după am ajuns să găsesc mijlocul de aur între promptitudine și calitate. Alături de instructori am învățat că atunci când nu ești înțeles, nu e vina cititorului, ci mai degrabă a ta - înseamnă că n-ai scris destul de clar. Când nu primești răspuns, înseamnă că n-ai pus corect întrebarea. Iar când n-ai aflat, înseamnă că n-ai căutat destul, pentru că să fii jurnalist nu înseamnă (doar) să aranjezi cursiv ideile pe hârtie, mai trebuie să știi cum să obții informațiile pe care societatea vrea sau (mai ales) trebuie să le cunoască. Am învățat că, jurnalist fiind, nu e important să vii unde ai fost invitat, ci mai degrabă să-ți faci apariția acolo unde nu ești așteptat.

Am mai aflat că o știre bună la ziar, doar citită, nu se va transforma într-o știre la fel de bună pentru radio. În aceeași măsură, un reportaj video transcris, nu va fi o știre bună, de exemplu, în media online. Deși-i același subiect, știrile trebuiesc personalizate în funcție de modul în care îți propui să le transmiți consumatorului final. Cititorul este și trebuie să rămână primul și ultimul critic la care aplecăm urechea. La fel, după ȘSAJ nu mai caut drumuri ușoare și mi-am reconfirmat convingerea că nu am dreptul moral să fac vreun compromis atunci când vine vorba despre obiectivitatea informației pe care o transmit. Mă feresc de cenzură ca de foc, dar mai frică mi-e de capcanele autocenzurii, mult mai subtile, imperceptibile adesea. Când e la muncă, jurnalistul nu are preferințe în materie de politic, simpatii religioase și uită de stereotipuri. Presa nu urăște, nu ghicește și nu omite.

Nu-mi amintesc vreun moment în care să fi regretat cele zece luni „pierdute” la ȘSAJ. De la redactor, la editor, PR manager, corespondent local pentru presa de peste Prut, moderator în cadrul dezbaterilor și, mai nou, jurnalist de investigație - cu perseverență, după absolvire, toate merg doar în sus. Am învățat să nu dau cu piciorul oportunităților, astfel că în fiecare dimineață mă trezesc pregătită pentru o nouă provocare, iar în fiecare seară mă culc cu ferma convingere că ce-i mai frumos abia urmează să se întâmple.