Un fel de longread storytelling… despre Şcoala de Jurnalism din Moldova.

Eu habar nu aveam că voi ajunge în media. Inițial am fost pasionat de biologie – rău de tot – mă vedeam medic. Nu a ieșit nimic din asta. Din pasiunea pentru biologie m-am ales doar cu ipohondria și încrederea în... medicamente.

Apoi mi-a făcut din ochi dreptul/jurisprudență la pachet cu istoria (nu îmi explic de ce, dar eu încă le mai văd pe astea două drept surori). Am fost aproape olimpic la ultima din ele. În cazul primeia însă – jurispridența – m-a oprit din drum contractul barosan care trebuia achitat pentru studii, iar la studii finanțate din bugetul de stat nu prea aveam șanse.

Imediat după bacalaureat am mers la teologie (știu, ați tras un oho în acest moment). La pachet am luat și filosofia. Detalii despre ambele...poate cu alte ocazii.

În 2006 însă, după mai multe facultăți și masterate, împins la spate de frate-meu și cu marele suport și creditul de încredere al lui Vitalie Dogaru și Corina Cepoi am depus dosarul la Școala de Jurnalism. Nu vreau să mint, nu a fost #dragostelaprimavedere. Însă a devenit în timp. Am mers la Școala cu idea că, „jurnalismul suprem este scrierea de editoriale și articole de opinie”, datul cu părerea, altfel spus. În cel mai scurt timp însă mi-am dat seama că, e cel mai „trist și mai simplu de făcut”, iar adevăratul jurnalism, cel suprem, e în teren, cu și pentru oameni.

Dacă ar fi să menționez primele două momente sau evenimente care îmi sar în cap când îmi amintesc de anul hardcore de jurnalism de la Școală, atunci...

Primul din ele... pe care mi-l aduc aminte imediat și care m-a marcat cel mai mult a fost la cursul de Jurnalism Radio, ținut de domnul Vasile Botnaru. După o introducere de 2 ore depre ce este și cu ce se mănâncă radioul, ne-au fost date reportofoanele, iar domn’ Botnaru ne-a spus: „Primul exercițiu practic al cursului. Aveți la dispoziție exact o zi să faceți o istorie audio doar din sunete, fără nici un fel de bete, descrieri narative sau sincroane, exclusiv sunete, colectate și montate. Dar eu, ca și om simplu, ascultând-o cap-coadă, trebuie să înțeleg despre ce este această poveste. Să existe un început, să existe un context, să existe un sfârșit. Atât”. Inițial, toți am fost puzzled, ne uitam unii la alții și nu înțelegeam ce se vrea de la noi. Ulterior însă, în procesul de lucru și de culegere a sunetelor am învățat că trebuie să pornești la drum doar atunci când ai clar și bine pus la punct un scenariu și un plan de acțiuni. Altfel, nu ajungi unde ți-ai propus.

Al doilea a fost aplicarea în practică a celor învățate pe parcursul unui an de studii. Alesesem să merg la BBC Moldova. Prima zi în redacție. Ședința de planificare la care se discută și se împart reporterilor subiectele pentru buletinul de știri al zilei. La finalul ședinței, maestrul Alexandru Cantir îmi spune: „Victor, tu mergi la IPN. PSL ține o conferință de presă. Am nevoie de un reportaj, cu 2-3 surse, experți, VOX și tot pachetul. Până la 16.00 vreau materialul gata. Succes...”. Panică... dar seara materialul meu a deschis buletinul de știri.

Ce m-a învățat și mi-a dat Școala? Trei lucruri: să fiu tupeist (se spune că, dacă jurnalistei/ului i se închide ușa, el/ea trebuie să intre pe fereastră. Atenție însă: trebuie să fii tupeist/ă, dar nu obraznic/ă!). M-a învățat să scriu (cel puțin vreau să cred asta). Dar cel mai important, Școala mi-a deschis uși. Multe uși.

PS. Chiar dacă nu am făcut mult jurnalism la viața mea – decât vro 2-3 ani după ce am absolvit Școala – am rămas aproape de media. Foarte aproape.

PPS. În scurt timp începe admiterea la #scoaladejurnalism. Mergeți și depuneți dosarul. E simplu și nu doare defel.

PPS. Vă rog, cu like-ul sau alt emoji dau doar cei care au ajuns cu cititul până la sfârșitul textului.